Scene de la votare

De câteva zile trepădușii de partid lucrează la cabinele de vot. Sudează, dau cu vopsea niște forme geometrice identice cu wc-urile de la țară. Aceste celule efemere de oraș au multe în comun cu buda tradițională, se lucrează tot cu hârtie de proastă calitate și, la urma urmei, ajungi să te caci în pământul patriei.

Uitându-mă la acești lucrători nu am putut să nu mă întreb ce se întâmplă cu aceste cabine după alegeri? 1.223 de secții de votare cu o medie de patru cabine. Fiecare cadru metalic are cam zece kilograme de otel. Adică, ce se întâmplă cu cele aproape cincizeci de tone de oțel?

Când Brunea-Fox a scris despre alegeri în 1927 erau în București 29 secțiuni de votare și 600 de mii de localnici. Astăzi sunt 1.223 secții și aproximativ 2 milioane. Oamenii s-au înmulțit de trei ori, urnele, de o sută de ori.

Parcă îmi aduc aminte de Pristanda al lui Caragiale:

– Câte cabine ai făcut?

– Douăzeci în „Verde”, douăzeci și cinci în „Albastru”, treizeci în „Negru”, douăzeci în „Galben” – păi face 174.

Ce ne facem dacă se întâmplă la fel și cu voturile?

***

La secția de pe strada Turturelelor unde s-au semnalat „intern” aproape o sută de fraude, mi s-a atras atenția asupra unor automobile cu numerele IS 03 ATP, B 24 FUN și B 11 CSJ. Acestea transportă de la o secție la alta același grup de alegători angajați „cu ziua.” În trei case din strada Orzari, C.A. Rosetti și Delea Nouă se comunică instrucțiunile. Acolo se află „statul major” al celor trei culori importante, uselie, movă și ardă. Cei trei șoferi politici trec din când în când pe la sediu să mai ia și pachete de buletine. Am mers să vorbesc cu ei, dar m-au trimis la origini. Nu s-au intimidat. Au continuat.

De asemenea, la secția de votare 297 de pe Bd. Ferdinand am observat o camionetă fără număr cu o inscripție „AutoTest.” Era plină de bătăuși. Am aflat de la un observator că aveau misiunea să susțină „moralul” prietenilor de la celelalte secții de vot.

Camioneta cu bătăuși

Camioneta cu bătăuși

*Am vrut să facem niște reportaje de la alegeri, dar am citit ce-a scris Brunea-Fox în 1927 și ne-am dat seama că nu avem nimic de adăugat.

>> Scena II. Regia – Ștefan Mako

Mulți, Măria ta, cîtă exclusivitate și iarbă

În fiecare dimineață am exclusivități în cafea, în pat, în păr, de la atîta ziare. Nu mai poți, domnule, să dai un click undeva că-ți sare exclusivitatea între ochi. Am căutat cu tătuca Google „exclusiv” în cele mai importante surse de informare de pe piața românească de media și am găsit niște cifre. Toate-s mari, frumoase, grase, numai bune de tăiat. Adevărul e vîrf de lance.

Am vrut să văd dacă practică asta și Reuters, DW, CNN sau Newsweek. Săraci, nevoie mare!

Puteți vedea în graficul de mai jos cam cum se bat presarii noștri în exclusivități de cînd și-au urcat pe net ziarele sau televiziunile.

Adevărul, Gândul, Jurnalul Național și Realitatea sînt peste primul tabloid declarat, Cancan. Cum o fi aia cu presa quality că nu mai țin minte?

Nu le-am luat declarații gazetarilor, dar am trecut pe la cimitir, pe la Eminescu. S-a întors pe-o parte și a boscorodit acolo. Atît am înțeles de pe reportofon:

Cum nu vii tu, Brunea doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie, la redacția de nebuni!

Viața și opera lui Ionela Roșu

Cezar Paul-Bădescu, şeful departamentului cultură de la Adevărul, scrie de peste zece ani în Dilema Veche despre televiziune. E de citit, le zice foarte bine. La online nu se prea pricepe, însă. Ori nu vrea.

Dumnealui a fost la înmormîntarea lui Iurie Darie și a transmis prin WhatsApp de la locul faptei. Da, acel livetext mizerabil. Nu Ionela Roșu, cum a cerut să fie semnat din redacție. Bănuiam, sincer, că reporterul trimis acolo e înfipt în bucatele pentru parastas, iar relatarea e făcută de gropari.

O mică eroare a site-ului adevarul.ro trădează asta. Dacă dai search după „iurie darie‟ apare și titlul LIVETEXT. Ultimele aplauze pentru actorul Iurie Darie. Sute de persoane îi spun adio marelui actor care e semnat de Cezar Paul-Bădescu. În schimb, dacă dai click pe link, dumnealui se transformă în Ionela Roșu.

Am aflat de la „ținevas – nu spui cine… persoană însemnată‟ că el e autorul, iar Ionela Roșu e un pseudonim așa că l-am sunat să verific.

L-am întrebat ce e cu eroarea de site. Explicaţia a fost că la început a semnat dumnealui, iar mai apoi colega.

Am cerut să vorbesc cu doamna Roșu, dar „ea, săraca, e hărțuită zilele astea de chestia asta și nu vrea să vorbească‟, a zis el.

Despre pseudonime, numai de bine.

Avioane mari pentru păsări mici

Generalul Puiu din Timiș iubea doua femei. Una era din Făget. Cealaltă din Buziaș. Soția lui nu știa. În ‘75 a ajuns deputat în Marea Adunare Națională şi s-a mutat din Banat în București. A rămas doar cu soția.

Din dragoste, un an mai târziu, le-a trimis câte un avion prin Cooperativa de Consum celor două ibovnice. Una dintre ele a ajuns gestionară la Aviabarul din Buziaș, iar cealaltă, la Baravionul din Făget. Povestea asta o spune un bețiv într-o crâșmă nu departe de unul dintre aparatele de zbor. Acum nu mai trăiesc nici Puiu, nici mândrele.

IMG_0892

La Buziaș se găsește una dintre cele mai mari stațiuni balneo-climaterice din țară. E pe cale de dispariție. Treizeci de ani a fost condusă de Ioan Izgareanu, fost militar, tată de angajat la NASA și politician local.

Pe atunci, Izgăreanu era amic cu generalul Puiu. „De fiecare dată când mergea acasă și trecea pe-aici, stăteam la o cafea la mine, la birou.” Într-un astfel de context i-a spus că vrea sa dea un avion pentru oraș. L-a anunțat pe amicul Trițoiu, primarul din Făget, și în câteva zile au plecat după cele două aparate.

Îl întreb de amantele lui. „Nu bag mâna în foc. E un fel de bârfa locală. Însă, vorbele astea nu circulă oficial, deci nu se va ști niciodată”, și râde făcând cu ochiul ca un complice.

Coloană oficială cu avioane

Era vară. Plângeau vacile de cald. Trițoiu și Izgăreanu s-au dus să îşi ridice avioanele de la Timişoara. Două Lisunov Li2 sovietice venite de la Bucureşti. Aterizareseră cu o zi înainte. „Erau în stare perfectă de funcţionare când le-am luat noi. Puiu nu era acolo, dar militarii ne-au zis că aparatele de zbor au fost ale lui Gheorghiu-Dej. Ni se păreau foarte mari şi când am ajuns sub ele ne-a trecut entuziasmul. Ne-am dat seama că aveam o problemă. Nu încăpeau pe nici una dintre străzile care ar fi dus la Buziaş sau la Faget.” Avioanele au anvergura de aproape 30 de metri, iar in lungime ating 20. S-au strâns soldații, fiecare cu patentul lui, și au scos toate niturile și șuruburile astfel încât să încapă pe stradă. LetLisunovLi2

O zi mai târziu, din Timișoara ieea un convoi de 500 metri cu șase mașini. Era o Dacie cu girofar „ca așa e la coloanele oficiale”, două trailere mari în care era câte o pereche de airipi și două tanchete ale jandarmeriei care trăgeau câte un avion cu sfoară de iută. Din spate veneau Trițoiu și Izgăreanu mândri de bijuteriile lor. Fumau și stăteau cu coatele pe geam.

La Chevereșu Mare avioanele s-au oprit. „Nu știam ce s-a întâmplat. Era târziu, blocasem strada. Stăteau dupa noi căruțe și alte mațini”. Când au ajuns la mașina cu girofar au văzut podețul prea îngust pe care nu ar fi încăput aparatele de zbor. Au lasat avioanele acolo și au plecat fiecare la casa lui. A doua zi au adus din Timișoara o macara cu care au ridicat fiecare avion pe o roată și l-au trecut „legat cu multă sfoară”.

Primul a rămas la Buziaș, Trițoiu a mai avut de tras încă șaizeci de kilometri până la Făget. „Dacă ar mai trăi, ar putea să vă povestească el cât a muncit cu avionul prin Lugoj, pe străduțe.

La bere sub aripa protectoare a bombardierului

Și la Buziaș, și la Făget toata lumea a ieșit să vadă noile atracții din oraș.

Era aproape de prânz când au ajuns în centru. Ne-au scos de la oră cu domnul profesor cu tot să îl întâmpinăm. Toata lumea aplauda”, povestește Cristi, un băștinaș din Buziaș.

A doua zi, tovarășul profesor le-a zis tuturor să se întoarcă acasă și să aducă fiecare un patent pentru lucru manual. „Nu îmi imaginam pentru ce ne-ar fi trebuit”, nu avea în orar așa ceva. Când s-au întors, au mers toți să învârtă șuruburi la avion. Au avut de pus aripile la loc.

Profesorul și alți doi bărbați înțepeniseră bucata uriașă de duraluminiu. „Cine se mișca bine ajunge inginer”, tot striga printre țigări tovarășul diriginte. Parcă toți voiau să termine o Politehnică. În două ceasuri erau montate.

După privatizarea Cooperativei crâșma s-a închis. Aparatul a fost tras în spatele unui hotel unde a stat în paragină până în 2005. Buruienile intrau în motor. „Era dormitorul boschetarilor din oraș și casa tuturor șobolanilor. Iți era greață să te apropii”, povestește un localnic.

avion vechi 1

În 2005, Nelu Hudrea s-a gândit să îl recondiționeze. Își amintește că toate cadranele din bord erau furate, maneta mai avea doar scheletul din metal, era plin de gunoaie, iar geamurile erau sparte.

 IMG_0883

A fost o nebunie. Lucram la el și aveam de tăiat cu flexul. Treceau oameni pe drum și strigau «Lăsați-l, mă, nu-l duceți la fier vechi și pe ăsta!» Apoi, peste ani, au venit aici la o cafea și mi-au povestit că ei au fost și că se așteptau să fie distrus, nu reamenajat”, râde și se uita cu mândrie la botul aparatului.

IMG_0882

Patronul Hudrea e dezamăgit că vadul turiștilor veniți la băi a scăzut atât de mult. Acum mai ajung zece mii pe ani, iar în anii ’90 veneau de cinci ori mai mulți. Nu se mai bea ca odinioară. „De multe ori cer oamenii o bere și două pahare.”

Poți bea și în interior. Hudrea a căptușit pereții cu catifea vișinie, iar în cockpit a făcut barul. Nu încap multe persoane, „dar cei câțiva, câți sunt, beau o bere la înălțime.

IMG_0880

Vodca, biletul către orice colț al lumii

La Făget nimeni nu a mers niciodată la băut, la bar, la crâșmă sau la cârciumă. „Facem o tură până la Paris?”, era invitația pentru un vin. „Te fac cu un zbor până la Viena?”, pentru tărie.

Într-o astfel de cursă a picat din avion un localnic. Era foarte beat și la ușa „nu s-a deschis parașuta.” A căzut pe o piatră și și-a rupt piciorul. La spital s-a minunat medicul când a văzut cum a scăpat după un asemenea accident.

– Cum să cazi din avion și să ai doar un picior rupt?

 – Serios că am sărit din avion, domn’ doctor!

Afacerea a mers astfel foarte bne până a apărut TVA-ul, iar mai apoi criza. De doi ani e închis.

E la stradă, la intrarea în localitate dinspre Deva. Mai mult e câmp decât centru vechi. Oprește foarte multa lume sa vada ce e cu avionul, insa doar pentru poze. Nu mai e nimic de băut.

IMG_0899

Aparatul de zbor e gri ca o tablă veche. În cap are înfiptă o antenă TV. E punct de sprijin și pentru firele de telefonie. Înăuntru nu se mai poate intra de multă vreme. Întreținerea e costisitoare.

Dorina proprietara l-a dat cu vopsea singură. Aparatul are 540 metri pătrați, iar femeia avea doar un penson. Era vară și a inhalat destul de mult diluant. Acum e mai bine decât avionul.

Nu reușesc nici la Făget să aflu mai multe despre povestea de dragoste a generalului. Lumea nu mai ține minte cum le chema pe primele gestionare. Dacă povestea bețivului e adevărată atunci dragostea lui Puiu pute acum a rugină și borhot.

Muşchi de Avicola pe urcăcioşi ambiţioşi

După cîţiva pereţi escaladaţi din iunie şi pînă acum prin Cheile Turzii, Parîng şi Retezat am închegat o gaşcă de nouă meşteri mari să facem şi un pic de trekking. Relaxare de weekend. Toţi am fost foarte bine echipaţi. Stăteam foarte bine şi psihic, dar şi fizic. Am plecat de la Bâlea spre Moldoveanu. Traseu greuţ. Şase-şapte ore de urcuş-coborîş hardcore pe stîncă, dar frumos. Potecă pe muchie, „La trei paşi de moarte”, grohotiş la 140° pe şist umezit de ceaţă, limbi de zăpadă şi (aproape) escaladă.

Dimineata, pe racoare

Dimineata, pe racoare

Asta am visat înainte de a pleca. De fapt, m-am cam c***t pe mine la traseul ăsta. S-ar putea să fi fost şi de la apa băută din Bâlea. Nici cumplit de echipat nu m-am simţit. Ne-am pornit în zi de aproape vineri 13, adică sîmbătă 14, din Braşov să urcăm pe vîrful Moldoveanu. A cam fost cu ghinion, doar l-am văzut. Dar am avut şi noroc, am reuşit parcurgem traseul Bâlea – Podragu – Turnuri şi să rămînem tot nouă.

Ne-am trezit la o oră la care alţii se culcă, am pus fundul în maşini şi am plecat spre Bâlea Lac (invers pentru nemulţumiţi). Traseul de şase ore a durat ceva mai bine de opt. A fost frumos. Stîncă, hău, stîncă, hău, floare, hău, stîncă, hău. Glumesc, au mai fost şi locuri în care ne-am putut aşeza toţi la masă. Platouri verzi cu băi săpate în stîncă unde să uiţi camere foto profesionale cînd te cheamă natura. Am auzit de pe Arpaşul Mare, de pe la 10-15°C că în zare ar fi cod portocaliu de caniculă. Nasol. La noi a fost cod portocaliu de bine.

Sus, sus, sus, la munte, sus

Sus, sus, sus, la munte, sus

Pe unul l-au bătut bocancii, şi-a executat un plasture. Pe una a strîns-o, dar n-a zis. Ne-am dat seama, oricum, mergea greu.

Am ajuns la Podragu după ce ne-am întîlnit cu un Iisus care s-a dat cetăţean norvegian. Cabana era o zideală de şist la 2136m într-o oază care semăna cu o deltă verde văzută din avion. O alimenteză cu măgari tocmai din Victoria. Tot, alcool, mîncare. Cam asta îţi trebuie acolo. Restul, de la peisaj.

Pe drumuri de munte (daca tot se poarta)

Pe drumuri de munte (daca tot se poarta)

În spatele ei am găsit un motor de avion si bucati de tabla din caroserie. Am aflat ulterior ca s-a prăbuşit acolo în anii ’70 după ce a populat lacul Podragu cu păstrăvi. Ce ghinion să ajungi pînă acolo cu mîinile în buzunar şi să trebuiască să cobori pe jos. După şapte ore de mers pînă la Podragu am aflat că nu prea ne puteam caza ca oamenii. Adică puteam dormi, dar „cu capul pe masă”. Cu ceva timp înainte să ajungem noi se cazase un grup de patruj’ de francezi. Nenorociţii ăştia de turişti nu coboară prin oraşe să îi vadă toată lumea. De fapt, am impresia că nu ne dăm seama cît de vizitată ne e ţara. Ăştia stau izolaţi prin munţi sau prin Deltă. Serios, cabanierii ştiu să spună „cazare”, „ciorbă”, „vin fiert” şi „Timişoreana” în engleză, franceză, germană, dar şi chineză.

Urcăcioşi + cabanier de dimineaţă

Urcăcioşi + cabanier de dimineaţă

După cîteva controverse am plecat de la Podragu către o cabană pe care nu o ştiam. Acolo nu doar că bănuiam că au locuri pentru toţi, dar mai bănuiam şi că au mîncare. Mă bucur că nu doar am bănuit. Acolo ne aştepta „Neluţu pentru fete, Nelu pentru restu’” cu ciorbă de fasole în castroane uşoare de le ia vîntul şi ardei iute în oţet. La el am stat cît ar fi trebuit să mergem pe Moldoveanu. Nu am mai fi făcut faţă unui traseu dificil a doua zi.

Nelu e un domn, unul de zahăr, înmuiat în alcool. Mai bea şi apă, doar îi curge rîul pe lîngă casă. A făcut alpinism în draci, iar de 16 ani e proprietarul cabanei Turnuri (1520m). Nu este pustnic, repetă tuturor, „nici popă, nici gay”, mai coboară şi la „cealaltă casă”, în Sibiu. Întîmpină turiştii în durligile goale cu un chiştoc de mahorcă uscată pe prispa cabanei şi îi întreabă dacă îi deranjează să doarmă în prici. Cazarea e între 15 şi 20 de lei, berea la preţ de Lipscani, însă „nu te supăra, e cărată de măgari.” Curent, de la generator. Puţin, cît pui repede un telefon la încărcat. E bine să ai un ceas la tine, semnal oricum nu este. The Doors, Janis Joplin şi Def Leppard cîntă de pe un stick cu 48h muzică înfipt într-un aparat prăfuit cu lumină albastră care se alimenteză de la o bateria de maşină. „Tot cu măgarii am adus-o şi pe asta, doar n-am pus-o în firobuz”, ride el cînd observ bateria. „Hir ar creizi pipăl”, şi ride zgîlţîit sub mustaţa îngălbenită de tutun după care se întoarce în bucătăria lui din care miroase a toate cele.

A doua seară ne-am uitat la o super producţie alb-negru pe o plasmă uriaşă wide din partea de nord a văii. Ploua cu pisici şi cîini, iar noi eram acasă la fulger. Ne-am udat şi la baia de sub cascadă.

Din prici, pe prichici

Din prici, pe prichici

Totul e negociabil. Ca drept dovada, unul a scăpat fără să plătească. Nu şi-a dat seama nici cabanierul, dar nici neplatnicul.

E frumos la Nelu, în cafea pune cafea, iar în ciorbă nu pune apă. Cică, asta se întîmplă numai ştie el unde, la Podragu. Cu toate astea plecăm spre Victoria, traseu lung de pădure.

Am băgat spre Victoria pe lîngă Pîrîul lui Ban, pe drumul Ursoaiei unde am căscat gura după urşi şi păstrăvi. Urşii n-au apărut, iar păstrăvul, abia în Victoria. Ne aştepta acolo, era în farfurie. Frumos şi tînăr oraş. Face un gulaş bun şi berea-i ieftină. Fu fain!

P.S.: Cînd am plecat în excursie m-am gîndit să scriu cîteva rînduri. Practic, ar fi trebuit să iasă o treabă mare, dar ştiţi proverbul ăla texan, „what happend in Făgăraş, remains in Făgăraş.” Plus că pe alocuri eram prea crispat de rîpele de lîngă mine ca să mai pot ţine minte şi să scriu. Pun, în schimb, niscaiva poze.

[slideshow]