După cîţiva pereţi escaladaţi din iunie şi pînă acum prin Cheile Turzii, Parîng şi Retezat am închegat o gaşcă de nouă meşteri mari să facem şi un pic de trekking. Relaxare de weekend. Toţi am fost foarte bine echipaţi. Stăteam foarte bine şi psihic, dar şi fizic. Am plecat de la Bâlea spre Moldoveanu. Traseu greuţ. Şase-şapte ore de urcuş-coborîş hardcore pe stîncă, dar frumos. Potecă pe muchie, „La trei paşi de moarte”, grohotiş la 140° pe şist umezit de ceaţă, limbi de zăpadă şi (aproape) escaladă.
Asta am visat înainte de a pleca. De fapt, m-am cam c***t pe mine la traseul ăsta. S-ar putea să fi fost şi de la apa băută din Bâlea. Nici cumplit de echipat nu m-am simţit. Ne-am pornit în zi de aproape vineri 13, adică sîmbătă 14, din Braşov să urcăm pe vîrful Moldoveanu. A cam fost cu ghinion, doar l-am văzut. Dar am avut şi noroc, am reuşit parcurgem traseul Bâlea – Podragu – Turnuri şi să rămînem tot nouă.
Ne-am trezit la o oră la care alţii se culcă, am pus fundul în maşini şi am plecat spre Bâlea Lac (invers pentru nemulţumiţi). Traseul de şase ore a durat ceva mai bine de opt. A fost frumos. Stîncă, hău, stîncă, hău, floare, hău, stîncă, hău. Glumesc, au mai fost şi locuri în care ne-am putut aşeza toţi la masă. Platouri verzi cu băi săpate în stîncă unde să uiţi camere foto profesionale cînd te cheamă natura. Am auzit de pe Arpaşul Mare, de pe la 10-15°C că în zare ar fi cod portocaliu de caniculă. Nasol. La noi a fost cod portocaliu de bine.
Pe unul l-au bătut bocancii, şi-a executat un plasture. Pe una a strîns-o, dar n-a zis. Ne-am dat seama, oricum, mergea greu.
Am ajuns la Podragu după ce ne-am întîlnit cu un Iisus care s-a dat cetăţean norvegian. Cabana era o zideală de şist la 2136m într-o oază care semăna cu o deltă verde văzută din avion. O alimenteză cu măgari tocmai din Victoria. Tot, alcool, mîncare. Cam asta îţi trebuie acolo. Restul, de la peisaj.
În spatele ei am găsit un motor de avion si bucati de tabla din caroserie. Am aflat ulterior ca s-a prăbuşit acolo în anii ’70 după ce a populat lacul Podragu cu păstrăvi. Ce ghinion să ajungi pînă acolo cu mîinile în buzunar şi să trebuiască să cobori pe jos. După şapte ore de mers pînă la Podragu am aflat că nu prea ne puteam caza ca oamenii. Adică puteam dormi, dar „cu capul pe masă”. Cu ceva timp înainte să ajungem noi se cazase un grup de patruj’ de francezi. Nenorociţii ăştia de turişti nu coboară prin oraşe să îi vadă toată lumea. De fapt, am impresia că nu ne dăm seama cît de vizitată ne e ţara. Ăştia stau izolaţi prin munţi sau prin Deltă. Serios, cabanierii ştiu să spună „cazare”, „ciorbă”, „vin fiert” şi „Timişoreana” în engleză, franceză, germană, dar şi chineză.
După cîteva controverse am plecat de la Podragu către o cabană pe care nu o ştiam. Acolo nu doar că bănuiam că au locuri pentru toţi, dar mai bănuiam şi că au mîncare. Mă bucur că nu doar am bănuit. Acolo ne aştepta „Neluţu pentru fete, Nelu pentru restu’” cu ciorbă de fasole în castroane uşoare de le ia vîntul şi ardei iute în oţet. La el am stat cît ar fi trebuit să mergem pe Moldoveanu. Nu am mai fi făcut faţă unui traseu dificil a doua zi.
Nelu e un domn, unul de zahăr, înmuiat în alcool. Mai bea şi apă, doar îi curge rîul pe lîngă casă. A făcut alpinism în draci, iar de 16 ani e proprietarul cabanei Turnuri (1520m). Nu este pustnic, repetă tuturor, „nici popă, nici gay”, mai coboară şi la „cealaltă casă”, în Sibiu. Întîmpină turiştii în durligile goale cu un chiştoc de mahorcă uscată pe prispa cabanei şi îi întreabă dacă îi deranjează să doarmă în prici. Cazarea e între 15 şi 20 de lei, berea la preţ de Lipscani, însă „nu te supăra, e cărată de măgari.” Curent, de la generator. Puţin, cît pui repede un telefon la încărcat. E bine să ai un ceas la tine, semnal oricum nu este. The Doors, Janis Joplin şi Def Leppard cîntă de pe un stick cu 48h muzică înfipt într-un aparat prăfuit cu lumină albastră care se alimenteză de la o bateria de maşină. „Tot cu măgarii am adus-o şi pe asta, doar n-am pus-o în firobuz”, ride el cînd observ bateria. „Hir ar creizi pipăl”, şi ride zgîlţîit sub mustaţa îngălbenită de tutun după care se întoarce în bucătăria lui din care miroase a toate cele.
A doua seară ne-am uitat la o super producţie alb-negru pe o plasmă uriaşă wide din partea de nord a văii. Ploua cu pisici şi cîini, iar noi eram acasă la fulger. Ne-am udat şi la baia de sub cascadă.
Totul e negociabil. Ca drept dovada, unul a scăpat fără să plătească. Nu şi-a dat seama nici cabanierul, dar nici neplatnicul.
E frumos la Nelu, în cafea pune cafea, iar în ciorbă nu pune apă. Cică, asta se întîmplă numai ştie el unde, la Podragu. Cu toate astea plecăm spre Victoria, traseu lung de pădure.
Am băgat spre Victoria pe lîngă Pîrîul lui Ban, pe drumul Ursoaiei unde am căscat gura după urşi şi păstrăvi. Urşii n-au apărut, iar păstrăvul, abia în Victoria. Ne aştepta acolo, era în farfurie. Frumos şi tînăr oraş. Face un gulaş bun şi berea-i ieftină. Fu fain!
P.S.: Cînd am plecat în excursie m-am gîndit să scriu cîteva rînduri. Practic, ar fi trebuit să iasă o treabă mare, dar ştiţi proverbul ăla texan, „what happend in Făgăraş, remains in Făgăraş.” Plus că pe alocuri eram prea crispat de rîpele de lîngă mine ca să mai pot ţine minte şi să scriu. Pun, în schimb, niscaiva poze.
[slideshow]