Se iubesc mult. Au pregatit de toate. Dmitri a taiat trei porci si doi vitei pe care nevasta-sa i-a gatit cum a stiut ea mai bine. Au dezgropat si vinul. E rosu si gros. Au pus si la friptura. Au intins pe masa din curte toate bunatatile. Soarele s-a ridicat sus si asteapta ca ei sa se cunune. Au plecat la biserica cu alai. Alamurile fac dealurile sa stie ca Anika si Petru isi unesc azi destinele.

Toti sunt fericiti. Se chiuie. Se cinsteste. Unul cite unul intra in lacasul de cult. Ea cu naframa pe cap. El isi da jos palaria. Este ziua lui, se simte barbat. E prima si ultima oara cind isi rade obrazul. Lipovenii se barbieresc o data in viata, la nunta.

Se pun in genunchi in fata altarului. Preotul scoate in fata lor cele trebuincioase. Duhul Sfint e gata sa se pogoare peste ei sa ii lege pe vecie cind pe usa mare a bisericii intra un lipovean rosu la fata si speriat, cu ochii bolditi, „Fratilor, lasati nunta! Arde satul!”

Asta se intimpla in vara lui ’49. Era a treia duminica inainte de Paste. Ivan era la cimp. Avea 16 ani. Umbla cu caii, trei sau patru. Asta nu isi mai aduce aminte, dar de fiecare data cind se gindeste la acele momente parca vede iar fumul gros care se ridica de pe sat. A urcat pe cel mai zdravan animal si l-a gonit pina acasa sa ajute la carat caldari de apa. Toti trebuiau sa puna umarul la stingerea focului care a cuprins asezarea.

Calugarii de la manastirea din sat le-au zis sa nu faca nunta in postul Pastelui, dar nasa a insistat. Ea si-a lasat plozii acasa si urma sa ii ia seara la petrecere. Ei au aprins foc in curte sa isi faca un scrob. Vintul a dus scintei din focul de sub cratita chiar in stogul de fin. „Parca niciodata nu a batut ca atunci viforul si nici de-atunci n-am mai vazut la fel. Spre nord sufla. A purtat flacarile peste toate haizasurile. In doua ceasuri, aproape nici o casa nu mai era acoperita”, povesteste Ignat Moisii care era un copil, dar tine si azi minte limbile de foc care se ridicau de pe casa parinteasca. Pina dimineata, s-au prabusit si peretii. Toti sunt convinsi ca daca nu era nunta nu se intimpla asemenea necaz.

Dumnezeu parca vrea sa ii piarda pe lipovenii din Manolea. El i-a infipt in sufletul Moldovei de n-a stiut nici un etnolog ce-i cu ei. Le-a ridicat manastire. I-a mai inconjurat de paduri, izvoare si liniste. Apoi tot el le-a dat foc cu mina de copil.

La lipoveni, unde se nasc legendele si mor oamenii

In 1917, la inaugurarea tronsonului de cale ferata Falticeni – Dolhasca, a participat si Regele Ferdinand. In padurile Sucevei erau refugiati, fugiti din calea comunismului tocmai de la Sankt Petersburg, cinci pustnici. Acestia au iesit la calea ferata sa vada trenul, iar regele le-a dat pamint de manastire si toate cite le-au mai trebuit. Aceasta e la marginea padurii, la citeva sute de metri de sat.

Apoi, acolo au mai venit si altii. Si altii. Pret de trei generatii s-au tot asezat intre dealurile de linga Dolhasca rusi staroveri. Acum, toti cei care se nasc pleaca la oras. Palimarul Ignat Moisii ofteaza greu cind isi aduce aminte ca in ultimul an a fost martor alaturi de preotul Chersam la botezul unui singur copil. In acest timp au ingropat aproape zece lipoveni. Citeva sute de suflete mai sunt in sat.

La fel e si la manastirea din capul satului. Acolo se mai roaga doar opt calugari batrini, dar cindva au fost si cincizeci. Nici preot sa le slujeasca nu mai au. Cel mai in virsta are 98 de ani, iar cel mai tinar, 78. „Tinere, adu si tu o caldare de apa. Tare ma doare salele”, mai striga din cind in cind Fedor, cel mai in virsta dintre toti, din chilia lui. El e acolo, in lacasul dintre dealuri din iarna lui ’70. Acela e anul in care s-a terminat biserica. Nu cea din banii primiti de la Regele Ferdinand. Aceea a ars in ’68 dupa ce un calugar a uitat aprinsa o candela in altar. Limbile de foc au cuprins toata constructia de lemn.

Au pus toti deoparte crucea, cadelnita si au pus mina pe chirpici si pe mistrie. Trei ani a durat cit sa ridice altar peste altar un alt lacas de cult. A fost incendiu mare. Era acolo un clopot de 1800 de kilograme. S-a topit in flacari. Ei l-au turnat la fierarul din sat in alte cinci clopote pentru biserica la care inca se mai lucra dupa marele foc. „Aici, totul s-a intimplat inainte sau dupa marele incendiu” , ne invata palimarul Ignat. Nimeni nu mai vine la manastire, dar nici in sat. Sau nu. Unul dintre ei si-a adus aminte. Ridica un deget sus si isi arata singurul dinte din fata. „Acuma vreo trei ani a fost un ceh pe bicicleta care mergea la Iasi”.

Ei nu merg la magazin niciodata. Toate cele trebuincioase le iau din pamint, padure sau de pe cimp. Cind a fost ultima oara in sat, „la Bucuresti, Iliescu a scos minerii in strada”, isi aduce aminte unul dintre ei. Altul, Dija pe numele sau, implineste in curind 30 de ani de cind a intrat in manastire. Ultima data cind a vazut un televizor si a vorbit cu oamenii din sat Ceausescu inca era la putere.

Dumnezeu fura icoane

La citeva ceasuri dupa ce focul care a cuprins manastirea a fost stins, a venit calare un preot de la biserica din Manastioara, un sat de la 12 kilomentri departare. El avea intr-o traista o icoana nu foarte mare a Maicii Domnului.

„Din povesti stiu si eu ca atunci cind erau flacarile mai mari s-a ridicat ceva la cer. Nimeni n-a stiut atunci, pe loc ce e. Or, mai tirziu si-au dat seama ca din foc, fugise icoana din fata altarului la manastirea de la care a fost adusa. Cei mai putin credinciosi spun ca vintul e de vina. Eu cred ca Dumnezeu a luat icoana de la noi, pacatosii”, povesteste Fedor cu ultimele puteri, parca.

Astazi, icoana este in satul Manastioara. Calugarii de atunci s-au temut sa o ia inapoi. „Au lasat-o sa stea unde i-a fost locul”, mai spune batrinul.

Fedor mai povesteste si ca gurile rele din vreme spuneau ca vrajitoarele de la Forasti, un sat din apropiere, ar fi vrut icoana, pentru vraji, sa-i fugareasca pe lipoveni din zona. Ei erau harnici si cind mergeau la tirguri vindeau mai multa marfa decit cei din satul vecin. Numai el si Dumnezeu mai stiu povestea.

Icoanele lor sunt foarte valoroase. Nu de putine ori s-a intimplat ca hotii sa dea navala in casele oamenilor. Toate icoanele din sat sunt aduse din nord, din Rusia. Au peste trei sau chiar patru sute de ani. In Manolea nimeni nu a mai facut icoane. Sirka, o femeie pe care soarele a fugarit-o acasa de pe cimp, ne arata pe spatele icoanei o insiruire de nume care-i indica pe cei in casa carora a mai stat obiectul. „Tata. Bunicul. Strabunicul. Si stra-strabunicul. Numai eu am saizeci de ani. Va dati seama de cind e icoana”, si ridica din umeri rizind. Si ea este uimita.

Satul de nicaieri nu face zgomot

Totul e verde. Nici urma de asflat. Semnalul telefoanelor nu ajunge pina aici. Nimic nu pare sa poata strica linistea satului. In ritmul acestei linisti pasesc vacile spre casa seara. E zi de lucru. Pe la case nu e nimeni. Toti sunt in gradina sau la cimp. Doar citiva mai sunt la crisma. Cei care mai stau pe podetele de pe marginea drumul sunt bolnavi si au iesit sa-i bata soarele apusului. Pe ulitele satului, doar timpul mai trece cu viteza.

Manolea este asezat intr-o potcoava cu deschidere spre Subcarpatii Moldovei. Prin sat nu trece nici un drum national sau judetean. O ulita pietruita, peste cimpuri, ajunge la DN2 dupa o distanta de 12 kilometri. Duce, parca, spre nicaieri. Pancartele de intrare si iesire din localitate sint scrise si in romina, si in ruseste. „Au facut ai nostri scandal in urma cu mai multi ani. Asa e normal pentru noi ca noi daca nu avem vizitatori romini, nici noi nu vorbim romineste, doar rusa”, imi povesteste incruntat Alex, un tinar care face naveta la liceul din Falticeni. In fiecare zi petrece doua ore pe drum ca sa ajunga avocat sau notar. Ride cind ii zic sa-si deschida in sat un cabinet notarial. „In Manolea? Pentru?”

[slideshow]